IPB

Welcome Guest ( Log In | Register )

 
Reply to this topicStart new topic
SCRIERI INOCENTE...autor Mihai LEONTE, incluse in volumul tiparit MIRAJELE ALBASTRE 2008
Mihai LEONTE
post Jun 1 2009, 05:02 PM
Post #1


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



SPIRITUL COPILĂRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna. Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita. Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca şi o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurător.
Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi. Însoţit îndeaproape de veşnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îţi lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jun 19 2009, 05:38 PM
Post #2


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jun 28 2009, 05:08 PM
Post #3


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



Amintiri, amintiri

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.

Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.




--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jul 6 2009, 03:24 AM
Post #4


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



CAZUL INGINERULUI PARDOS

Mineritul, ca în orişice altă meserie există acei conducători tehnici numiţi; ingineri.
Inginerul miner este cel care din birou dirijează de la un fel de pupitru nevăzut anumiţi factori tehnici. Inginerul dă anumite dispoziţii care concordă cu anumite stări de lucru din subteran. Următorii pe cale ierarhică sunt maiştrii, artificierii, minerii. Fiecare răspunde funcţie de locul său în ierarhia minei.
Inginerul PARDOS Vasile era conducătorul tehnic al unui sector minier de producţie. Avea destulă experienţă şi nu avusese în activitatea sa evenimente deosebite. Inginerul era căsătorit de ceva vreme şi nimic nu părea să zdruncine căsătoria sa. Iată însă că într-o noapte la schimbul trei se petrecu un accident la sectorul pe care inginerul PARDOS îl conducea. Un abataj se surpase şi au rămas închişi în el trei muncitori. Un al patrulea care plecase după un mecanic de intervenţie nu era la locul surpării. La întoarcere a constatat avaria. A dat alarma. Maistrul de revir şi cel principal au fost anunţaţi. S-au adus imediat echipe de intervenţie şi s-a evaluat situaţia. Surparea se produsese la vreo câţiva metri buni de frontul de lucru şi se părea că nu erau afectaţi muncitorii din frontul de lucru. Totuşi altul era adevărul. Nu se ştia cum de se surpase galeria din spatele frontului de lucru. Fiind anunţat şi inginerul Pardos, a venit si el de urgenţă la faţa locului. Măsurile dispuse şi coordonarea echipelor de intervenţie a făcut ca totul să decurgă bine, chiar foarte bine. Cei trei rămaşi în frontul de lucru au fost găsiţi nevătămaţi, chiar şi ei contribuiseră la remedierea avariei. De fapt ce se întâmplase? Ajutorul miner a manevrat maşina de încărcat cu pneuri greşit, si a dărâmat câteva armături din lemn într-o zonă cu roci slabe. Ancheta accidentului a scos la iveală că era un simplu accident evitabil de care se făcea vinovat cel care manevrase maşina de încărcat. Dar tocmai cel vinovat a dat o declaraţie şoc, cum că inginerul Pardos le spusese că să monteze armături cu un anumit fel de lemn, care era subdimensionat. Astfel că după terminarea anchetei inginerul a fost trimis în judecată şi arestat! Toată lumea era mirată , chiar surprinsă. Dar viaţa mergea înainte. Cei care cunoşteau familia inginerului o întrebau pe soţia acestuia dacă a intervenit pentru elucidarea cazului? Întotdeauna aceasta răspunde cu seninătate că i se va da drumul căci este nevinovat, spunea ea. Ea spunea un adevăr, însă soţul ei rămânea după gratii. Cei din conducerea minei încercaseră să afle mai multe despre această misterioasă arestare! Dar de fiecare li se dădea acelaşi obişnuit răspuns că se fac cercetări. Mai mult nimeni nu putea afla. Cel mai interesant fapt concret, era că soţia inginerului Pardos dispăruse din localitate! Mai mult vânduse apartamentul unei persoane din altă localitate. Nimeni nu aflase de acest lucru! Timpul a trecut şi inginerului i s-a dat drumul din arest. La ieşire a fost chemat la comandantul miliţiei locale, acesta un maior destul de tânăr i-a înmânat inginerului o scrisoare plină de scuze, şi o hotărâre judecătorească prin care mina era obligată să-i plătească salariul cuvenit pentru timpul cât a stat în arest. Desigur că inginerul era foarte contrariat despre ceea ce i se întâmplase!
De la centrul de raion unde fusese arestat trebuia să meargă cu autobuzul. Dar era timpul când plecau autobuzele cu muncitorii din schimbul doi. S-a urcat în autobuz, şi muncitorii au început să-l salute. Ajuns în localitatea unde îşi avea sediul mina, s-a dus întins la apartamentul său să-şi vadă soţia. Ajuns în faţa uşii apartamentului a scos cheile fără să observe că nu mai era broasca yalle pentru care avea el cheile! Apăsând pe butonul soneriei a auzit o alta melodie. Atunci cineva a ieşit în uşa apartamentului, a apărut un bărbat întrebându-l pe cine caută. Inginerul a rămas şi mai surprins! Acesta era apartamentul lui. Omul din uşă i-a spus că de ceva timp el este proprietarul acelui apartament, pe care îl cumpărase prin intermediul unui notar, şi pur şi simplu el plătise, şi semnase actele de cumpărare. Inginerul nu mai ştia ce să creadă. A plecat mai mult decât dezolat.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jul 19 2009, 06:03 AM
Post #5


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrânel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreabă dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adică şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl înhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Dec 27 2009, 06:45 PM
Post #6


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



MOUSE LIVER…autor Mihai LEONTE

Cazurile de ciroză au îngrozit lumea. Un anonim a luat spre cercetare aceste cazuri. Tipul se numeşte Fell Sool care s-a gândit cum ar pute regenera ficatul bolnav. Astfel a ajuns la concluzia că doar implantând un nou ficat s-ar ajunge la un rezultat real. Dar problema se punea de unde găseşti ficatul? A luat în calcul mai multe variante şi a concluzionat că se poate introduce în organism un ficat minuscul cum ar fi cel de şoarece! A trecut la treabă şi a căutat pe cineva dispus pentru experienţele sale. A întrebat cine suferă de ciroză pentru găsi primul client. Cum dintre prietenii cunoscuţi a găsit pe câţiva consumatori de băuturi tari care sufereau cu adevărat de ciroză. Primul, un oarecare John a acceptat să fie cobaiul său, pe deasupra a mai căutat şi alţi clienţi.
REŢETA DE TRATAMENT.
Ce trebuiau să facă viitorii cobai? Fiecare trebuia să aducă un şoarece viu, acesta urmând sa fie sacrificat pe altarul medicinii. Fell Sool sacrifica şoricelul, îi scotea ficatul după care îl introducea într-o mică linguriţă de ceai pe care o îngheţa. Pacientul bolnav trebuia să înghită acea bucăţică de gheaţă cu ficatul inclus fără prea multe mofturi. Datorită faptului că se ştia ce înghite unii clienţi aveau greţuri. Desigur că neobişnuiţii pacienţi continuau consumul de produse alcoolice tari. Astfel că nu se putea urmări efectul tratamentului. După o perioadă destul de lungă au început să se ivească primele rezultate încurajatoare. Fell Sool îşi notase multe observaţii ale cercetării sale. A solicitat sprijinul unui specialist cu care colabora fără să se ştie în lumea medicală. Au început să publice diverse articole în presă despre metoda şi rezultatele obţinute. A început un adevărat scandal! Lumea medicală era scandalizată pentru faptul că fusese ignorată, dar se ridicase şi protestul iubitorilor de animale care nu acceptau sacrificarea nevinovaţilor şoricei.
Fell Sool a solicitat un REFERENDUM UNIVERSAL în legătură cu acest tratament.
Vă rugăm să vă spuneţi părerea despre această acţiune a lui Fell Sool.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jun 12 2010, 07:49 AM
Post #7


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



BĂDIA HUŢĂ

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jul 29 2010, 12:35 PM
Post #8


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



CIRIPITORUL

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteţ şi frumuşel. Din fişa de instructaj, datele erau seci; nume şi pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie şi literatură. Pentru cele 7clase scrise în fişa de instructaj, ştia mult mai mult. Totuşi mi-am zis; ,,Băiat deştept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, şi că va ieşi la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi şi fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, şi nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe şantier. Funcţia mă obliga să-l ascult cu atenţie.
- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar şeful îl repartizase aici, şi trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător şi bun executant. Cum oamenii vechi erau şi ei trecuţi prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meştere Telu (fiindcă aşa îi spuneau toţi) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă şi ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, şi încercam să-l ignor. Am început să arunc nişte poante false, cum şi cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informaţiile mele. Acţiunea a dat roade. Într-o dimineaţă după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul şefului de mină. Aici nu era şeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru şi el, şi cu care fusesem colegi la şcoala de maiştri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare şi unde fusesem? Am îndrugat nişte răspunsuri reale în fond, şi intenţionat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproşeze că ar trebui să fiu mai atent, şi să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, şi mi-am însuşit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă ştia cine sunt mă întărâta să le spun ce şi cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de ştiri false. Sistemul a funcţionat, şi după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prieteneşti şi colegiale, şi mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuşi în final mă întreabă de ce mă port aşa? Pentru că mă cunoştea, şi o cunoştea pe soţia mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soţia mea când ajunge acasă şi să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.
Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit şi ne-a spus simplu că se lichidează, şi nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele şi marca pe care o căutam eu. Am luat fişa de instructaj şi am distrus-o. Dacă ştiam că va veni într-o zi revoluţia, aş fi păstrat acea fişă. Acesta a fost unul dintre aşa zişii,,ciripitori'', dar câţi nu vor mai fi fost până la el, şi după el?



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Dec 3 2010, 02:14 PM
Post #9


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



DESPRE MINERI ŞI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie destul de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici care mai puţin de zece ani. Ce hrană primeau aceşti deţinuţi când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.
După absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noştri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor. Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.
Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.
După ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru realizarea câştigului în primul rând. Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce înseamnă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munţii Apuseni.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Dec 29 2010, 06:25 PM
Post #10


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



Mesajul poetului Mihai LEONTE pentru anul 2011

Dragii mei prieteni şi cunoştinţe din spaţiul virtual, iată că am reuşit să ajungem la poarta Noului An 2011. Îl vom întâmpina ca şi pe anul 2010 cu noi speranţe în sufletele noastre, cu gândul că vom realiza mai mult în viitor. Avem acelaşi optimism care ne-a adus prin anii trecuţi până la pragul lui 2011.
În plan personal mi-am îndeplinit opţiunea tipăririi unui nou volum personal, ARMONII MAJORE 2010, sprijinit fiind de familie, autorităţile locale din Moldova Nouă, alţi prieteni şi sponsori. Ajungerea la vârsta de 70 şaptezeci de ani poate fi numită un apogeu?
Poate că da, poate că nu!
Am fost inclus în volume antologice precum UNIVERSUL BUCURIEI şi SPERANŢELE VIEŢII 2010. Aduc şi pe această cale mulţumiri distinsului coleg Marin BUNGET alias Justiţiarul, pentru includerea mea în volumul; SĂ NU UITAŢI DE MINE. Nu vreau să uit nici includerea unor creaţii ale mele în volumul ÎNSEMNE, patronat de site-ul CLEOPATRA a distinsei Andrada Luisa MATEI care mi-a trimis un volum GRATUIT.
Am scris despre unii colegi virtuali, dar şi colegii NET - işti au scris despre mine. Ca drept mulţumire pentru cei care au comentat scrierile mele le-am pregătit un modest caiet cu acele comentarii. Va fi dat publicităţii după 1 ianuarie 2011, iar cei cărora voi avea posibilitatea le voi trimite un caiet tipărit.
Voi încheia acest mesaj cu speranţa că îmi veţi rămâne în continuare colegi şi prieteni.
Vă doresc din tot sufletul meu, multă sănătate, împliniri şi belşug în Noul An 2011.
Fiţi OPTIMIŞTI şi veţi învinge toate pragurile care le veţi întâlni.
Divinul Creator vă va însoţi în tot ce veţi întreprinde.
LA MULŢI ANI DRAGII MEI COLEGI ŞI PRIETENI ORIUNDE SUNTEŢI…
Cu cea mai sinceră şi înaltă preţuire,
Mihai LEONTE, cetăţeanul Planetei Albastre, care este PĂMÂNTUL nostru.

Attached File(s)
Attached File  ARMONII_MAJORE_2010.jpg ( 419.94K ) Number of downloads: 1
 


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jun 12 2011, 06:21 AM
Post #11


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



E FOARTE GREU SĂ FII PARLAMENTAR

În politică a fi în opoziţie este ca şi cum ai fi într-un concediu de patru ani. Ai devenit parlamentar, ai asigurat un salariu foarte consistent, autoturism la scară, plătit de stat (statul fiind noi cetăţenii contribuabili). Locuinţa la un hotel de multe stele. Hrană la bufetul subvenţionat al parlamentului, şi uite aşa dacă ai chef te duci la parlament, dacă nu dai telefon unui coleg să voteze în locul tău. Nu te poate trage nimeni la răspundere, te-a ridicat partidul.
Dacă vii în teritoriu, săptămânal se zice, treci în goana jeepului tău, din când în când la vreo primărie, unde eşti primit cu pâine şi sare, o răchie, o fripturică (de vânat bineînţeles). Şoferul îi şopteşte secretarului de la primărie să dea un telefon la ziare, să se ştie că domnul parlamentar se află în teritoriu. Dacă cineva critică aleşii neamului, atunci se organizează urgent o conferinţă de presă şi se aduc în prim plan realizări şi succese ale partidului, fie din secolul trecut, fie din istoria îndepărtată. Şi uite aşa trec cei patru ani, fără să ştii.
Nu e uşor să fii parlamentar în România de azi. Dacă eşti la putere e cu totul altceva, nimeni nu te atinge cu nici un cuvânt.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jul 18 2011, 04:08 PM
Post #12


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



ÎNCERCĂRI

În momentul când începi să scrii desigur că încerci să-ţi deschizi acea parte a sufletului încă nevăzută de cei care te înconjoară, şi cu atât mai mult de alţii mult mai îndepărtaţi. Nu neapărat cei care scriu vor deveni celebri, dar încercările lor sunt exerciţii de curaj pe care foarte mulţi nu le au. Fiecare scriitor sau poet îşi va expune în creaţia sa în primul rând sentimentele şi gândurile personale. Nu văd nimic rău în asta, ci tocmai că aceste scrieri în foarte multe cazuri pot fi benefice, atunci când ele redau experienţe de viaţă prin care autorul a trecut sau alţii le au avut şi au fost descrise. Experienţa de viaţă, gradul de cultură, talentul şi nu în ultimul rând, geniul creatorului se oglindesc în tot ce scrie cu cea mai mare acurateţe. Nu aş vrea să dau exemple şi totuşi nu pot să trec, fără să remarc scrierile americanilor Mark Twain şi Jack London, a ruşilor Tolstoi şi Dostoievski în proză. Cât de reale sunt descrierile trăite de compatriotul nostru Panait Istrati, Zaharia Stancu, şi Marin Preda.
Venind la simplitate ne vom reaminti de acele ,,Amintiri din copilărie’’ a neîntrecutului povestitor Ion Creangă, ce trebuie recitite cel puţin odată pe an, pentru deschiderea şi destinderea sufletului. În poezie trebuie exemplificat marele Mihai Eminescu în primul rând. De ce? Fiindcă marele poet şi-a deschis sufletul pentru noi cititorii. Numai că el a făcut-o într-un mod simplu, cu motivaţii foarte deschise, dar cu semnificaţii mult mai largi. Aici se remarcă geniul său de necontestat. Încercând să descifrăm şi alţi poeţi români, trebuie să remarcaţi acei poeţi mai puţin cunoscuţi, cum sunt Panait Cerna sau Ion Păun-Pincio. Chiar dacă uităm că avem şi alţi poeţi mult mai populari cum este cazul lui George Coşbuc, vom vedea la acest poet că în fiecare poezie sau chiar în fiecare strofă stau ascunse trăirile poetului răzbătute până la noi, şi atât de citite şi cântate de cele mai diverse categorii de persoane.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Oct 23 2011, 04:06 AM
Post #13


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



INDIENII MEI !

Într-o perioadă când munca ne era controlată încă de cum ieşeai din apartament, şi până te întorceai din nou acasă nu puteai decât să vorbeşti în vreun fel codificat.
La locul de muncă atunci când începeam apelul muncitorilor, ca maistru aveam de fiecare dată un asistent, din partea partidului unic (pcr), vreun miliţian, sau cine ştie cui ii venea în minte să asiste. Nu pun la socoteală şefii direcţi care oricum erau unii mai oameni decât ceilalţi. Era un fel de birocraţie peste birocraţie. Încă de la începutul activităţii mele ca maistru învăţasem că trebuie să ai oamenii de partea ta. Şi astfel în orice relaţii foloseam foarte mult poreclele lor. Astfel îi feream de anumite riscuri de a fi sancţionaţi de cei care nu îi cunoşteau. La echipa de transport aveam marea majoritate nişte tipi mai bruneţi, ceea ce m-a făcut să-i botez ,,indieni’’. Şi cum indienii au doua nume aceştia au devenit; Aripă Neagră, Marele Tuciuriu. Tăciunele Alb, astfel încât la rândul lor mă porecliseră pe mine; Vulturul Pleşuv, fiindca aveam un început de chelie.
Unii aveau porecle din localităţile de unde veneau sau chiar de prin alte locuri de muncă. Dintre aceştia se remarca moş Koşava, un bătrânel simpatic şi mucalit în acelaşi timp. De glumele lui nu scăpa nici un şef, indiferent de rangul său. Odată fiind anunţată vizita directorului general, moş Koşava s-a gândit că nu i-ar strica şi acestuia o păcăleală de la un muncitor necalificat. A venit ziua respectivă şi echipa care îl însoţea pe director se deplasa pe o galerie nu prea luminata si cu multe armaturi rupte. Moş Koşava vorbise cu mai mulţi mineri care lucrau acolo să le distragă atenţia la şefi în aşa fel încât directorul să meargă singur înainte. Trucul a prins, iar Koşava stătea sprijinit de un stâlp, şi când directorul s-a apropiat de el, după ce l-a salutat cu un ; noroc bun, l-a rugat sa sprijine puţin stâlpul să poată aduce un lemn să-l proptească. Astfel că moş Koşava a dispărut în întunericul minei lăsându-l pe director să păzească şi să sprijine stâlpul. Între timp apar şi cei din staff-ul directorului, găsindu-l pe acesta ţinând stâlpul cu umărul. Văzând pe director sprijinit de stâlp l-au întrebat ce face acolo. Auzind despre ce este vorba şi-au dat imediat seama despre farsa pusă la cale de moşul cel glumeţ. Directorul a râs de gluma respectivă, dar împotriva glumeţului nu s-au luat măsuri de pedepsire.


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Nov 11 2012, 02:01 PM
Post #14


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



JUCĂRIILE STRICATE

Cine n-a văzut un copil care jucându-se îşi face din zdrenţe o păpuşă, sau un tren din bucăţi de lemn, vine cineva, un om în toată firea şi dă cu piciorul acestor nevinovate jucării. Copilul îşi ridica privirea şi se uită cu mirare la intrusul care ii stricase jucăriile. Dar cel mare şi tare, nu realizează distrugerea universului creat de micuţ, şi îşi continuă maiestuos drumul considerând că a făcut o mare bravură. Învinsele jucării şi constructorul lor ad-hoc au rămas nemişcate într-o întrebare nevinovată; ce o fi avut omul ăsta cu noi?
De multe ori în viaţă se întâmplă ca unii dintre noi să le stricăm jucăriile altora, şi apoi să privim cu nepăsare la distrugerea pricinuită. Unii cred că numai ei ştiu, numai ei cunosc, şi au autoritatea morală de a distruge totul în faţa lor, fără reticenţe, fără menajamente, fără regrete. Aceştia sunt cinicii şi sadicii fără de sentimente, fără o credinţă în vreun lucru cât de cât sfânt. Nu poţi să-i cunoşti, fiindcă au faţa umană, dar sufletul lor e negru, precum cărbunele de Anina, unde şi-au dat viaţa oameni pentru ca noi să avem lumină şi căldură. Atunci când cu gânduri ascunse vrei să câştigi ceva mai mult pierzi. Nu strica jucăriile altora. Nu promite şi apoi nu mai da. Nu da niciodată şi apoi cere înapoi. Prin aceste gesturi şi purtări, nu faci altceva decât să-ţi încalci principii care de fapt nu le-ai avut. Să devii dintr-odată din binefăcător un om de nimic, un adevărat distrugător de suflete. Este cel mai trist lucru din lume, să oferi un cadou şi apoi să-l iei înapoi cu forţa sau prin alte mijloace dure.
Totuşi se întâmplă şi aşa ceva în viaţă.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jan 2 2013, 05:00 PM
Post #15


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



MAMA

Amintirile sunt acele clipe ce rămân neşterse în memoria cuiva, care au impresionat spiritul unui om. Păstrăm în amintire chipul omului drag. Pentru unii acest chip este al mamei care s-a aplecat spre fiinţa ta din prima clipă a vieţii şi până ai plecat departe în lume. Păstrez în suflet chipul mamei văzut într-o fotografie, mult mai târziu , când eram destul de mare pentru a putea citi. Toţi cei care îmi vorbeau despre mama mea spuneau că era o femeie frumoasă, dar care s-a stins foarte repede răpusă de o boală pentru care încă nu se descoperise medicamentul, tuberculoza. Eu nu i-am păstrat chipul real în memorie, dar în sufletul meu este mai frumoasă decât în fotografie. Am păstrat-o în suflet oriunde şi oricând, păstrându-i o amintire greu de descris în cuvinte.
Dorinţa mamei a fost să ajung profesor, dar viaţa nu m-a dus pe acel drum, însă am ajuns maistru, profesând această meserie 21 ani, acesta ar fi echivalentul unui profesor, căci şi maistrul este un fel de pedagog, dar cu alte mijloace. Am fost întotdeauna aproape de oameni, respectându-i, aşa cum mi-am respectat şi colegii de muncă, nu am făcut nici un fel de diferenţieri între muncitor şi maistru. Astfel am considerat că visul mamei a fost îndeplinit, făcând din meseria mea una didactică, aşa cum şi-ar fi dorit mama. Numai cei care n-au avut în viaţa lor o mamă lângă ei, pot spune ce mult înseamnă mama şi cât de mult le-a lipsit în decursul vieţii. Cei care mai aveţi mame respectaţi-le. Veţi dovedi prin asta înaltul simţ al umanităţii. Mai multe nu vă pot spune.



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Jul 27 2013, 04:52 AM
Post #16


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



MINERII, SAU ,,FEŢELE NEGRE''

În cele ce urmează voi încerca să redau câte ceva din viaţa minerilor surprinsă de scriitori de a lungul vremurilor. Mineritul îşi are începuturile din vremuri foarte îndepărtate, dar foarte puţini scriitori şi-au asumat răspunderea de a scrie despre această categorie socială. Mă voi referi la aspecte găsite la îndemână. Va fi doar o trecere în revistă a unor scrieri despre mineri şi minerit.
Prima carte care m-a impresionat având în conţinutul ei o descriere a mediului minier, a fost romanul scriitorului francez Emile ZOLA ( 1840-1902 ),,Germinal’’ , în conţinutul cărţii e o descriere destul de amplă despre viaţa amară a minerilor.
În fapt opera lui Zola fiind în majoritate o epopee sociologică bazată pe o documentare ştiinţifică şi obiectivitate.
Un alt roman în care se vorbeşte despre minerit este cel a scriitorului Irwing STONE ,,Bucuria vieţii’’ despre viaţa marelui pictor olandez Vincent van GOGH, în care minerii sunt numiţi feţe negre (gueules noires). Aceste feţe negre, trăiau în colibe mizere într-o mizerie uşor de înţeles chiar dacă vom face o translaţie de un secol şi vom reveni în România antebelică şi chiar postbelică, în centrele minere şi mai ales în Valea Jiului.
Am şi azi în memorie un reportaj a ziaristei Sânziana POP, scris prin 1964 în revista ,,Luceafărul’’, realizat la minele de la Leşul Ursului unde tocmai eram detaşat şi lucram acolo în zilele reportajului. Azi când mi-aduc aminte mă întreb de unde a avut curajul acea tânără atunci să scrie realitatea aşa cum era, despre condiţiile destul de grele din acele mine, dar şi din exteriorul lor.
Motto ,,Muşcând din borcanele de muştar, golite de monopol’’.
Ce se poate înţelege din acest moto? Prea multe nu pentru un cititor ne avizat, dar pentru cei care au trăit în centrele miniere din România secolului XX îşi vor da seama că aceasta era o tristă realitate. În oraşele miniere, întotdeauna izolate de restul civilizaţiei, locul de întâlnire după ieşirea din subteran era birtul. Acest cuvânt birt era folosit de toată lumea ca fiind un fel de restaurant, un bufet cu mese scâlciate, scaune şchioape, obosite de prea multă folosinţă, cu multă mizerie. La aceste localuri, dacă le putem spune aşa, paharele erau întotdeauna din plastic fiindcă rezistau multelor trântituri sau dintr-o sticlă groasă care proveneau de obicei din borcane de muştar sau dintr-o sticlă groasă care se ciobeau mai greu şi mai rar erau din sticlă subţire. Aici la ieşirea din şut, minerii se opreau pentru trage duşca de rachiu alb sau alte băuturi spirtoase neapărat tari şi mai rar bere, căci aceasta nu se găsea decât la zile mari. Consumatorii fiind deopotrivă mineri, vagonetari, maiştri sau chiar ingineri. Printre aceştia îşi desfăşurau activitatea şi diverşi informatori. Turnător ai miliţiei sau chiar ai şefilor ierarhici, care astfel aveau informaţiile necesare pentru a putea să-şi strunească şi stăpânească supuşii.
Personal am ajuns printre mineri din întâmplare. Era prin ianuarie 1958 şi fusesem prin Ploieşti, Turda, prin Hunedoara, Simeria să-mi caut de lucru dar nici nu prea ştiam ce caut şi nici nimeni nu-mi dădea ceva concret de făcut, aşa că mă aflam de câteva ore bune în gara Vinţul de Jos şi nu-mi găseam o direcţie de mers. Elevii se întorceau din vacanţa de iarnă şi umpleau sălile de aşteptare pentru a se urca într-un anumit tren spre o anumită direcţie. Astfel că am intrat în discuţie cu nişte astfel de elevi de la o profesională din Zlatna neştiind că peste câteva zeci de ore îmi vor deveni colegi de şcoală. M-au întrebat ce fac pe acolo şi fiindcă răspunsurile mele erau pentru ei destul de corecte şi concrete mi-au propus să merg cu ei la şcoala la care învăţau pentru a mă înscrie la clasa de mineri a şcolii profesionale din Zlatna. Ideea mi-a surâs şi pentru că nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am urcat cu ei în trenul care mergea spre Alba Iulia şi de acolo în celebra ,,mocăniţă’’ care avea să mă ducă spre Zlatna o localitate cu istorie în minerit, cum aveam să aflu mai târziu şi unde aveam să rămân câţiva ani buni, pentru a deveni ceea ce am rămas pentru tot restul vieţii, miner şi mai apoi maistru miner, devenind pensionar din această meserie. Astfel am început o nouă viaţă de elev, căci am fost primit cu bine la această şcoală profesională de ucenici de unde am început încet dar sigur să urc treptele vieţii.
Complicat sau nu, atunci nu am dat prea mare importanţă schimbării mele, devenind un elev conştiincios şi silitor, în contradicţie cu alţii. În fond această profesională cum era denumită de către toată lumea, era un fel de şcoală a copiilor săraci, care îşi doreau cu ardoare o meserie. Eu am fost înscris la o clasă de mineri, căci nu aveam pe atunci decât 6 clase, fiind supus unor examene de diferenţă pentru a recupera materia predată în primul trimestru pe care le-am trecut destul de bine în aşa fel, că la sfârşitul anului am luat premiul întâi la clasa mea, ceea ce a făcut pe mulţi să creadă că sunt un oarecare fenomen.
În tomna anului 1958 la venirea din vacanţă prima zi de şcoală a coincis cu prima zi de practică. Atunci am văzut prima dată o mină pe viu în viaţa mea, aceasta fiind mina de mercur de la Valea Dosului, Izvorul Ampoiului de astăzi. O localitate situată la circa 7 kilometri de Zlatna pe drumul ce duce spre Abrud. Contactul cu mina şi mineritul nu mi s-a părut o surpriză pentru mine deoarece eu lucrasem înainte într-o rafinărie şi eram obişnuit cu anumite procese tehnologice şi mai complicate. Fusesem pe nişte şantiere de construcţii din Ploieşti, acolo unde mai târziu avea să fie construită prima fabrică de detergenţi din România, respectiv fabrica ,,DERO’’ sau pe şantierul poştei mari din Ploieşti. În plus mai lucrasem şi la gostatul din Valea Călugărească ca zilier şi eram obişnuit cu fel de fel de munci foarte diversificate.
Primul contact cu mina era apelul, aici trebuia să te prezinţi într-o stare bună, adică sătul şi cu lampa de carbid plină. Fiind anul 2 de studiu puteam să intrăm în mină, aşa se face că maistrul Joiţa un om foarte de treabă s-a uitat la noi şi ne-a măsurat pe fiecare cu privirea evaluându-ne puterea fizică în primul rând şi după aceea urmând să vadă cam ce ştim şi din teorie. Chiar din prima zi am fost selectat să intru în mină care nu era departe de sala de apel. De fapt la diferite nivele erau săpate în coasta dealului mici guri de mină, denumite galerii, armate cu lemn sub formă hexagonală. Distanţa de la gura minei până la fronturile de lucru nu depăşea câteva zeci de metri , rareori ajungând la suta de metri.
La această mină se exploata minereu de mercur, acel cinabru roşu, un fel de rocă nu prea dură şi foarte sfărâmicioasă, care supusă încălzirii elibera mercurul sub formă de vapori care se condensau şi se transformau în mercurul lichid pe care îl cunoaştem din banalul termometru.
Primul miner cu care am luat contact direct a fost un tip foarte deschis care ne-a luat drept copiii lui şi se numea Mertan, însă toţi îi ziceau ,,Mârtan’’. Ajunşi la frontul de lucru, după ce am mers prin galeria întunecoasă luminaşi fiind doar de lampa cu carbid, am urcat câteva scări de lemn până în abataj de unde trebuia să extragem minereul. Echipa era formată de obicei din trei persoane, un miner care era şeful de echipă, un ajutor miner şi un vagonetar adică un muncitor necalificat. Noi ucenicii am fost trimişi să completăm această formaţie pentru a se scoate ceva minereu în plus. Echipamentul nostru de protecţie consta într-o cască de protecţie din ceva asemănător textolitului, salopete şi bocanci obişnuiţi. Bine înţeles fiecare om avea o lampă individuală cu carbid care ne lumina tot timpul cu o flacără care nu lumina întotdeauna constant.
- Totul depindea de experienţa şi cunoştinţele celui care o stăpânea. De fapt ce însemna această lampă? Era un mic butoiaş închis ermetic umplut cu carbid peste care picura printr-un orificiu interior apă, carbidul în contact cu apa elibera acetilena care aprinzându-se dădea lumina necesară. Minele de mercur, şi în general minele de minereu erau iluminate cu astfel de lămpi. Frontul de lucru era un perete în faţă care trebuia dislocat cu ciocanul de abataj pneumatic unde roca permitea acest lucru sau se perforau găuri ce trebuiau să fie apoi distruse cu explozivi pentru a disloca roca ce trebuia scoasă la suprafaţă ca fiind minereul util. După împuşcarea frontului se elibera o cantitate de minereu ce se evacua prin cele mai rudimentare mijloace adică cu lopata sau cu trocul de tablă şi cu sapa. Acest material rezultat se arunca într-un rostogol de unde se încărca în vagonete de lemn la acea mină şi se scotea la suprafaţă, mergând la cuptoarele de mercur.
Pentru protecţia noastră a muncitorilor frontul de lucru era armat cu lemn de brad sub formă trapezoidală care permitea ca dealul să nu rupă lemnul şi să se surpe peste oameni.
De fapt erai ca într-o cameră de unde începeai să scoţi piatră pur şi simplu. După primul contact cu baci Mertan, acesta s-a purtat cu noi foarte normal şi amical în acelaşi timp, arătându-ne ce trebuia să facem, apoi a început să disloce cu pikhamerul roca cântând în gura mare de parcă era pe vârful dealului, şi nu într-un abataj la nu
ştiu câţi metri sub pământ.


http://confluente.ro/Manuscris--Impresii/M..._ele_negre.html



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Aug 3 2013, 05:18 PM
Post #17


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



NECESITATEA BIBLIEI

Mărturisesc sunt un credincios moderat, ortodox prin naştere şi nu renunţ la această religie. Nu am făcut compromisuri nici altădată şi nu am motive să fac nici acum. Totuşi cine n-a citit încă biblia îl sfătuiesc să înceapă citirea acestei cărţi, biblia fiind cea mai citită dintre toate cărţile scrise până în prezent. Biblia trebuie să fie o carte deschisă în orice casă, această carte deosebită nu trebuie citită doar de teologi. Umblând prin ţara noastră, prin minunaţii Munţi Apuseni, am văzut că în fiecare casă, în camera bună exista pe masă la loc de cinste o biblie masivă, cu un scris destul de mare pentru a putea fi citită şi de bătrânii care nu prea aveau ochelari. În biblie sunt destule învăţături ce ar trebui urmate de toţi muritorii. Nu trebuie să luăm aspectele dogmatice, acestea rămânând în seama teologilor. Biblia trebuie să fie o carte deschisă, unde fiecare cititor îşi poate găsi un anume fel de alinare, căutând acolo unde sufletul are nevoie de linişte şi pace.
S-au făcut multe referiri chiar la valoarea poetică a unor capitole din biblie, acei care studiind-o în profunzime au decis că ilustrul împărat Solomon, înţelept al împăraţilor şi împărat al înţelepţilor, prin Cântarea Cântărilor a ridicat poezia la apogeul absolut.
Cântarea Cântărilor capodopera a poeziei universale aduce un elogiu neegalat iubirii pure, iubirii curate plină de semnificaţii, ce astăzi ni se par banale şi desuete, dându-le o interpretare minoră. Fără a concluziona, ori de câte ori aveţi ceva ce vă frământă nu ezitaţi, luaţi şi citiţi în biblie, veţi vedea că imediat ceva se va schimba în gândurile dumneavoastră. Dacă nu aveţi încă această carte, faceţi rost de una şi vă asigur că nu veţi regreta. Prin anii 1960 această carte era pusă sub mare stricteţe, un OM deosebit adept al unui cult, văzându-mă căutând această carte mi-a făcut cadou una pe care o păstrez, ţinând-o la loc de cinste în casa mea. Niciodată nu am îngrădit pe nimeni să-şi manifeste credinţa, cu toate că prin poziţia mea eram obligat de împrejurări să mă port destul de închis, dar n-am făcut acest lucru. Întotdeauna am lăsat oamenilor libertatea de a crede în ceea ce ei consideră că este calea cea mai bună. Prin acest articol nu vreau să fac nici un fel de apologie, doresc doar ca fiecare dintre noi să fie lăsat liber să-şi aleagă credinţa ce o va urma.


http://confluente.ro/Impact--Aspiratii/Nec...ea_bibliei.html



--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Aug 15 2013, 04:24 PM
Post #18


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



NECUNOSCUTA...

Mă aflam de câteva zile în acest oraş. Dimineaţa birturile acestea de cartier nu sunt aglomerate. De obicei vin obişnuiţii, care îşi beau aici cafelele sau cinzeaca de rachiu sau rom. Cafengiii obişnuiesc să-şi descânte cafeaua aburindă şi apoi să plece.
De câteva zile veneam aici dimineaţa să-mi iau micul dejun şi apoi să plec la treburile pentru care venisem în oraş. În fiecare dimineaţă am observat că la câteva mese în faţa mea stătea o persoană feminină, îmbrăcată oarecum ciudat, ieşită din comun chiar. Bluza ei avea o mânecă colorată într-un roşu-vişiniu, iar cealaltă mânecă era de un violet nedefinit. Fusta foarte largă era construită parcă din cercuri concentrice de culori diferite. Părea a fi clovnul unui circ, venit să-şi bea cafeaua de dimineaţă. Şi totuşi nu era un clovn, fiindcă în oraş nu era nici un circ şi în plus nici nu văzusem vreun afiş să fie vreunul în turneu. Şi chiar ar fi fost interesant, un clovn femeie. În a patra zi de când am observat fenomenul, femeia clovn fiind prezentă nu am rezistat curiozităţii şi am întrebat-o pe fata care ne servea micul dejun, dacă ştie ceva despre persoana în cauză. Cu amabilitate mi-a spus că poate să-mi facă cunoştinţă cu ea. Nu ştiam ce să fac? Să accept sau nu? Totuşi fiind liber de orice obligaţii, mi-am zis că voi accepta. I-am dat ospătarei un bileţel în care am scris; azi, aici, ora 18. Atât şi nimic mai mult şi am plecat cu problemele mele.
Surpriza mea avea să fie totală. La ora 18 fix m-am prezentat să-mi iau masa de seară. Locul îmi era rezervat şi nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut că cineva mă aştepta! Părea o tipă necunoscută privită din spate. Am dat să mă aşez la masă şi atunci am văzut că în faţa mea se afla ,,femeia clovn''. Îmbrăcată simplu şi decent. O bluză uni de culoare stânjeniu(violet) şi o fustă de un albastru bleumarin mai mult spre azuriu, cumva nuanţate.
În faţa ei se afla o ceaşcă de cafea şi biletul meu, lăsat dimineaţa. Cu oarecare reţinere s-a ridicat şi a dat mâna cu mine, fără să spună vreun nume. Eu totuşi m-am recomandat şi ne-am aşezat la masă. Am întrebat-o dacă doreşte să servească cina împreună cu mine, însă m-a refuzat mai mult decât categoric. Mă simţeam destul de stânjenit. Întrebările mele curgeau fără să aflu vreun răspuns, axându-se despre îmbrăcămintea ei ciudată şi ce o făcea să vină în acel loc în fiecare dimineaţă? Nu a putut sau nu a vrut să-mi răspundă la nici o întrebare de a mea. Într-un târziu parcă venită din altă lume mi-a spus doar atât;- Îţi mulţumesc pentru invitaţie şi pentru că nimeni nu a mai întrebat-o până la mine ce face pe acolo, a acceptat invitaţia mea, ca un gest de recunoştinţă. S-a ridicat de la masă, mi-a întins mâna, am vrut să o sărut, dar şi-a retras-o cu o graţie uşoară, adresându-mi câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles şi a plecat. Am rămas pur şi simplu uluit. Nu ştiam ce să fac şi ce să răspund? De ce am invitat-o? De ce a venit? Astfel am rămas cu o mie şi una de întrebări, la care nu le-am găsit răspunsul nici azi. În zilele cât am mai stat în acel oraş nu am mai văzut-o. Nu ştiu nici azi cine a fost? De unde venea? Şi de ce a acceptat invitaţia mea, refuzându-mi orice altă ofertă?

http://confluente.ro/Manuscris--Povestiri/Necunoscuta.html





--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Mihai LEONTE
post Feb 6 2014, 02:18 PM
Post #19


Advanced Member
***

Group: Members
Posts: 563
Joined: 23-January 07
From: Moldova Noua - Romania
Member No.: 4,625



OMULE!

Te crezi singur pe pământul ăsta? Crezi că numai tu ai gânduri şi probleme?
Nu domnule! Daca tu ai o tolbă de gânduri alţii au mai multe. Tu ai o casă? Da.
Atunci ai o grijă mai puţin şi acest gând nu te mai frământă. Alţii n-au casa lor şi din acest motiv sunt puşi pe gânduri. Ai un venit din care să-ţi duci existenţa, mai bună sau mai rea? Ai! Atunci nu-ţi rămâne decât să-ţi împarţi acest venit cât mai judicios.
Alţii n-au nici un venit, dar au încă o tolbă de gânduri! De unde să facă rost de bani să trăiască de azi pe mâine. Având o casa, ai şi un pat. Alţii nu-l au nici pe acesta.
E iarnă ai căldură in sobă? Ai, fiindcă ţi-ai asigurat lemnele din vară. Alţii n-au fiindcă nu şi-au asigurat lemnele, fie n-au vrut, fie n-au putut. Ai copii? Ai. Sunt aranjaţi? Au un loc de muncă? Au. Şi totuşi toată ziua te gândeşti la ei. Aşa este când eşti părinte. Şi alţii au copii, dar n-au unde să lucreze chiar dacă ar vrea. Şi alţii au copii, au unde să lucreze, dar nu vor! Aşa că nu te mai plânge că tu ai probleme. Lasă-i pe alţii să se plângă, căci şi aşa nu-i ascultă nimeni.

http://confluente.ro/Orizonturi--Ganduri/Omule_.html


--------------------
Poezia este infinitate de ipoteze, axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
vezi;
http://www.flickr.com/photos/22071323@N06
http://www.armbell.com/petia/
Go to the top of the page
 
+Quote Post



Reply to this topicStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

 



RSS Lo-Fi Version Time is now: 17th August 2019 - 05:15 PM